Timp de 30 de ani cazul lui Ioan Gabor din Oradea a uimit lumea medicală de pe întreg mapamondul. Căzut într-un bazin cu apă clocotită amestecată cu sodă caustică, ridicat printr-o minune de la trei metri adâncime, rămas fără carne pe picioare, domnul Gabor poate acum să umble, iar în locul în care altădată se vedeau oasele, carnea şi pielea au început să-i crească din nou. Întâmplarea care i-a marcat viaţa lui şi altor sute de oameni, precum şi evenimentele care au urmat, au stat în atenţia ministerului sănătăţii din acea vreme şi au lăsat fără grai pe cei care crezuseră că au pătruns tainele vindecării: medici de pretutindeni. Regimul comunist a interzis însă mediatizarea miracolului şi au făcut tot posibilul ca să-l reducă la tăcere pe acest om, pentru că ştiinţa lor nu putea să explice evenimentele cărora le-a făcut faţă.



Născut pe data de 2 august 1939 în localitatea Sâncrai din judeţul Cluj, Ioan Gabor era încă de mic copil o fiinţă ciudată. „Încă din pruncie aud o voce, nu în vis ci în realitate. În acele momente nu pot să mă mişc dar mă simt bine” - poveşteste d-l Ioan Gabor. Auzind spusele copilului care povestea despre experienţa sa, părinţii, fraţii, colegii de la gradiniţă şi şcoală începeau să râdă. I se spunea chiar „visătorul”. Cu toate acestea, el ştia că ceea ce aude este adevărat, lucru pe care au reuşit să-l experimenteze şi cei din jur, pentru că spusele lui deveneau realitate la vremea potrivită. A făcut şcoala de subofiţeri, s-a căsătorit şi s-a stabilit în Oradea. În urma cu 40 de ani s-a pocăit, în sensul că şi-a schimbat modul de viaţă şi gândire dedicându-şi existenţa lui Dumnezeu, mărturisindu-şi credinţa în apa botezului. În 1974 lui Ionel îi este dat să audă în mod repetat aceeaşi voce care-i spunea: „Vezi că peste doi ani se va întâmpla ceva cu tine şi vei fi cum nu a mai fost nimeni”. Primul gând care i-a venit în minte a fost acela că, în mod neaşteptat, se va ivi probabil o funcţie foarte importantă care îi va fi atribuită lui, astfel încât nimeni să nu mai fie asemenea lui. După un timp, într-o noapte, vocea îi spune: „S-a aruncat Purim. Sorţii au căzut pe tine pentru că fratele tău nu este pregătit sa treacă prin aceasta”. Cuvintele respective i-au fost repetate de trei ori, fapt care a trezit iritare celui în cauză, conştient că înţelege atunci când i se spune ceva. Apoi i s-a spus: „Vezi că vine o nenorocire de moarte peste tine”. Aceste cuvinte l-au făcut să se gândească la faptul că, nu funcţia importantă trebuie să o primească, ci moartea. Ştia că peste doi ani va muri. „Fiindcă nu am fost atent, am spus acest lucru la toată lumea. Prima dată i-am spus soţiei”. Aflată în conflict cu familia din pricina credinţei lor, Adriana Gabor simţea că Dumnezeu vrea să-i ia şi ultima speranţă pe lumea aceasta. Soţii Gabor aveau trei copii: o fetiţă de numai două luni, un baieţel de un an şi jumătate şi altul de şase ani. Moartea soţului însemna pentru ea că Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei.

3 Comments
 
 
Picture
Mă numesc Pistricean Florin, locuiesc în Belgia de aproximativ 5 ani la adresa : B-dul Bockstael nr. 207, Laken 1020, Bxl.

Ceea ce vreau să vă mărturisesc este că în urmă cu aproximativ 3 ani lucram în construcţii cu nişte fraţi din biserică.  Lucram muncă grea şi în timpul lucrului mă simţeam din ce în ce mai obosit, nu mai aveam putere, eram foarte stresat, consumam 8-9 litri de apă pe zi, şi eram foarte obosit. Nu mai aveam putere în mine şi mă simţeam foarte rău. Nimeni nu mă mai lua la lucru şi eram foarte stresat. Eu mi-am dat seama că sunt bolnav de diabet, dar nu ştiam în ce stadiu mă aflu, sau altfel spus, cât de avansat e diabetul. Pentru că mama mea a murit de diabet, după ce lua de trei ori pe zi insulină eu cunoşteam bine simptomele acestei boli pe care o aveam.

La începutul anului 2007 boala a avansat cumplit ; pierdeam enorm din greutate şi eram foarte tulburat. M-am prezentat la medicul de familie şi când m-a văzut cum arătam m-a trimis de urgenţă să-mi fac analizele. După ce mi-am făcut analizele am aşteptat rezultatul. După câteva zile au sosit analizele la medicul nostru de familie. M-a sunat să mă prezint de urgenţă la el, şi mi-a dat plicul cu rezultatul de la analize, şi mi-a spus să nu deschid plicul până voi ajunge la spital ; m-a mai întrebat dacă pot să merg singur la spital, ori să cheme o salvare. Am mers singur, fără salvare, iar când mi-au deschis plicul la primire-urgenţe analizele mele arătau indicativul de 440 pentru diabet, de vreme ce valoarea normală este între 75 -175 unităţi ; cifra aceasta se referă la concentraţia de zahăr în sânge. Doctorii s-au speriat chiar mai tare decât mine, m-au pus urgent sub perfuzii, şi în aceeaşi zi de 08 iunie 2007 am rămas internat în Spitalul Brgmann din Bruxelles. La analizele efectuate în seara aceleeaşi zile  de sânge şi urină rezultatele au ieşit aceleaşi. Comisia de patru medici care a venit a doua zi dimineaţa m-au consultat, m-au întrebat dacă îmi mai simt mâinile şi picioarele ? Mi le simţeam, iar ei m-au întrebat de când am aceste simptome, şi de ce nu m-am prezentat mai repede ?  Verdictul lor a fost : regim alimentar sever şi insulină de patru ori pe zi.

Add Comment
 
 
Spre traducerea Bibliei
Eram la seminar şi învăţam pentru a deveni preot. Nu ştiam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dintr-o pornire lăuntrică îl iubeam fără să-L cunosc.

Câteodată mă gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi. într-o zi am primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărţi religioase din străinătate. Am rămas uimit când am văzut atât de multe cărţi creştine, întrucât pe vremea aceea, la noi în ţară, erau foarte puţine.

Am început să comand aceste cărţi şi să le ci­tesc. Pe când le citeam, am aflat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieţi mă înflăcăra din ce în ce mai mult şi îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscut poporului nostru această viaţă". Dar cum?

Nu m-am mulţumit să aştept până mă fac preot. Am început încă din seminar să traduc câteva capitole din aceste cărţi; uneori chiar cărţi întregi, şi să le trimit spre publicare aproape la toate revistele religioase din ţară. Mă aşteptam să văd viaţa despre care îmi vorbeau ele. Dar viaţa nu venea.

Când eram la Universitate, din economiile mele şi banii pe care-i primeam ca pedagog la seminar şi cântăreţ la biserică, am început să tipăresc câteva din aceste capitole si chiar cărţi si tractate, şi să le împart prin ţară. Dar cu toată această lucrare, viaţa pe care o aşteptam nu venea.

Mă miram si ziceam: „Ciudat lucru! Sunt aceleaşi cărţi, aceleaşi gânduri: de ce nu vine aceeaşi viaţă despre care vorbesc ele?" Am în­ceput să mă gândesc mai temeinic şi să citesc cărţile cu mai multă atenţie. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că toate cărţile vorbeau de o singură carte: Biblia, în ele se spune că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic şi s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viaţa zăboveşte să vină". Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar - după câteva zile - Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere aşa de proastă că n-o puteam înţelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia aşa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o ci­tesc într-o altă limbă, am înţeles-o şi mi-a plăcut.

,,Hei, mi-am zis eu, dacă e ca poporul nostru să capete viaţa creştină prin Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum vor putea s-o înţeleagă ei?!"

Atunci am început să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipăreşti? Nu puteam să mă gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare, în acelaşi timp, tipăream mereu cărţi mai mici, apoi am tipărit un calendar cu gânduri creş­tine pentru fiecare zi. Cineva a trimis acest calen­dar doamnei C., care era la Geneva. Era ceva nou la noi în ţară. Dânsa mi-a scris apoi cu privire la el. Când a venit în ţară, m-a rugat să vin s-o văd. Am vorbit despre lucrarea mea, i-am spus că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei: „Tocmai acesta este şi gândul meu", mi-a răspuns dânsa.

Avea o sumă de bani, pe care o consacrase Domnului tocmai pentru acest scop: răspândirea Bibliei în ţară.

Aşa că s-a bucurat când a văzut că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tiparul era asi­gurat, deci m-am apucat imediat de lucru.

Întoarcerea mea


Pe când lucram la traducerea Noului Tes­tament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva foarte rău înaintea lui Dum­nezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva:

- Ce este păcat?
I-aş fi răspuns:

- Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat.

- Cine e un păcătos?

- Ucigaşul e un păcătos si locul lui este la închisoare.

Dar când am citit că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii" (Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă ştiam că toţi se mânie în fiecare zi. Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi. Şi dacă toţi se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie aşa de grav. N-am putut să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe. Când am ajuns la versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toţi au păcătuit", nu am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane care n-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, măcar mă cunosc pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, aşa că nu pot spune că sunt un păcătos". N-am putut înţelege nici versetul acesta, l-am lăsat şi am trecut mai departe.

Când am ajuns la celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele..." m-am înfuriat puţin pe locul acesta., Asta n-o pot crede", mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. Şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulţime de lucruri bune, împărţind broşuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face binele», când eu văd că este cel puţin unul... sunt eu însumi." N-am putut pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea", am zâmbit şi am zis: „E cu putinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?" Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe.

Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbeşte despre a „doua moarte", adică iazul de foc, mi-am zis: .Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva groaznic. Aş vrea să ştiu cine e acolo în iazul de foc". Si, când am văzut că în iazul cu foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20.8), mi-am zis: „Foarte bine, ucigaşii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoşi". Apoi am cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Si, spre marea mea uimire,, am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii.

„Cum" mi-am zis eu, e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pe­deapsă ca uciderea? Doar orice om spune min­ciuni în fiecare zi. Si nu numai una, ci multe si de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de linguşire, minciuni de politeţe, etc. Şi dacă e aşa, mi-aduc aminte că şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă, când eşti acasă şi vine cineva pe la tine şi tu nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta înseamnă o minciună." Aşa că acum m-am încredinţat de-a-binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică si îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului".

Nu cunoşteam însă calea mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cer­cetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela din epistola către Romani, care spune că: „toţi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată", am zâmbit şi am zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în foc şi acum deodată iată-i pe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care e deosebirea?" Şi, citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era şi e o deosebire.

Da, „socotiţi neprihăniţi fără plată", dar prin credinţa în sângele lui Isus Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcate. „A", mi-am zis, „Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?" învăţasem la şcoală că el a murit pentru păcatele întregii lumi (l Ioan 2.2). Dar la ce-mi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Dar, dacă a murit pentru păcatele întregii lumi", mi-am zis eu, „a murit pentru păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume". Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta e şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi zice lui Dum­nezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cu­vântul Tău." Şi aşa am luat pentru mine iertarea păcatelor.

Acesta a fost cel dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra • în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi. Si acum e un Mântuitor viu. ,,Bun", mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi". Dar cea mai mare bu­curie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu, căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul, pentru că El a frânt puterea vrăjmaşului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.

Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să păcătuim. Ce bucuros am fost când am descope­rit că există o astfel de putere care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El e şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noş­tri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „dacă aposto­lul Pavel era un rob, cu atât mai mult trebuie să fiu eu rob." Si aşa L-am luat ca Domn si Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Şi ce Domn si Stăpân minunat e El, căci te poţi încrede deplin în El.

Aşa m-am întors la Dumnezeu. Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dum­nezeu. Ştiam că de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „Tradu­cerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou şi trebuie să am o nouă tra­ducere făcută de omul cel nou. Am început tra­ducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, şi anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt şi de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!

O întărire şi un început

Acum greutatea era că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul acesta. Citisem si alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau... cărţi. Aşa că am început să mă gândesc: „viaţa asta e foarte frumoasă, dar cine ştie dacă nu e numai o închipuire a mea, fiindcă am că­pătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!" Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „In orice lucru aduceţi cere­rile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri". „Doamne", am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în acelaşi fel, voi fi deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună."

M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. „Fiindcă", ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit pentru moarte",,Da", am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest fapt şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în această clipă. Iar dacă vă duceţi pe front si muriţi, Mântuitorul vă aş­teaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva pentru el şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte". S-au bucurat de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors la cazarmă, spunând celor­lalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate. Unii i-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare, au mai venit cu alţii si le-am spus adevărul si lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă seara.

Aveam mult timp la dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre cărţile pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă limbă, nu în româneşte.

Acum însă obişnuiam să mă duc la Mântui­torul cu toate problemele şi i-am zis: „Mântui­torule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări". M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie să se înno­iască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi, la ultima strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învăţat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă si au cântat-o şi acolo. Mulţi din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos, aceştia se duc şi petrec cu muzică dumi­nica. Trebuie să ne ducem si noi la petrecere". Au venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost începutul.

Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea.

Una dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr cult, dar care nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l facă si pe el să vină să audă Evan­ghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Docto­rul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, si nu vreau să mă cert cu el". Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el nu începe". „A, dacă e aşa", a zis el în cele din urmă, „am să mă duc".

A venit, şi a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă" zicea el, „cine ştie, poate că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite si măcar să fim noi doi, iar el unul". Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem". Şi a început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic". Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta si am început să vorbesc despre Evanghelie. Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri neplăcute.

Eu am aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de lucruri la şcoală?" „Pentru că", am zis eu, „n-au trecut prin ele şi nu le au". Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.

în duminica viitoare, când a venit, l-am între­bat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e adevărat", i-am zis eu „trebuie să iei o hotă­râre". „Am şi luat-o", a răspuns el. „Ce hotărâre?" l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru Domnul Hristos". Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere printre tovară­şii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe alţii.

Aveam si un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră si citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut si a început să râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră şi să mă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc si eu la Domnul". Muzicianul şi-a zis: De ce n-ar putea face Dum­nezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui". Apoi a zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini". Apoi s-a retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească mai departe.

Spre marea mirare a celorlalţi, pe la şase sea­ra, a venit un soldat si a zis: „L. e liber si are or­din să plece îndată la Iaşi". Ce răsunet a avut aceas­tă întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, si mai mulţi au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea

Lucrul la o şcoala normală

Când s-a terminat războiul, doi dintre cei întorşi la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre duminicale au fost nevoiţi să se ducă la şcoala normală de la B. să-şi finalizeze studiile ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare încurcătură.

Puteau însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, si să se roage. Au spus Domnului cam aşa: „Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm şi nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din şcoala aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt fră­mântaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră . Noi nu vrem să vorbim nimănui si nu chemăm pe nimeni". Aşa au şi făcut. După patru zile, a venit la ei un coleg şi le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi vă duceţi în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?" Cei doi au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ţi-o plăcea". „Ce anume?" a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi". „Tocmai de asta am nevoie şi eu", a zis el. „Cam bănuiam eu aşa ceva. Vreţi să mă lăsaţi să vin şi eu cu voi?" „Cu siguranţă!" a fost răspunsul celorlalţi. Ce bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată aşa de curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că, după o vreme, erau destul de mulţi cei care se duceau frecvent si se rugau.

Mulţi dintre ei s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune. Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi acum. Colegii lor au auzit. Unora le-a plăcut, altora nu. Se înţelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Aşa că a început, ca de obicei, o mică prigonire.

Câţiva colegi neântorşi la Domnul s-au ho­tărât într-o seară să se ducă după ei la aduna­rea de rugăciune si să arunce cu pietre în ei. Credincioşii au auzit, dar au luat hotărârea să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus si au început să se roage. Apoi au venit cei neântorşi la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce se ruga i-a văzut venind si a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum, Doamne, ai milă de cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atinge-le ini­ma". Deodată cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele jos, şi a îngenuncheat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toţi ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbă­vit Domnul şi au avut o foarte bună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit şcoala şi a trebuit să plece. S-au despărţit la gară, după o foarte frumoasă adunare de rugă­ciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de venirea trenului, trenul care avea să-i împrăştie în lungul si în latul ţării.

Iată încă o întâmplare din viaţa lor. Unul din­tre aceştia, necredinciosul de care am vorbit la început, care era un bun creştin acum, era foarte sărac pentru că războiul abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre prietenii lui i-a lăsat ca moştenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăşi pe care le-a dat spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere. Proprietarul cămăşilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la aceste cămăşi a pus aşa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau să se mai gândească la altceva decât la cămăşi. Se gândea bietul om ce bine are să fie când are să pună mâna pe ele! Dar în curând şi-a dat seama că gândul la cămăşi era gata să ia locul Mân­tuitorului. Atunci a luat o hotărâre bărbătească. S-a dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămăşile acelea frumoase şi a venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul şi a început să arunce în apă toate cămăşile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav care pusese stăpânire pe el. „Şi astfel", zicea el, „am fost slobod. Mi-am căpătat iar pacea tulburată de cămăşi. Era mai bine să fiu slobod şi cu Mântuitorul decât cu cămăşile şi fără Mântuitorul. Din clipa aceea viaţa mea a fost plină de bucurie şi putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăşi în locul celor pe care le pierdusem pentru El".

Întoarcerea unui preot şi lucrarea Sa

Cam pe vremea aceea a trebuit să mă duc la Bucureşti ca să-mi tipăresc traducerea. Acolo aveam un prieten preot. Era văduv. După moar­tea soţiei sale, îl frământa mult gândul să aducă suflete la Domnul Hristos. Dar nu ştia cum. El auzise despre întoarcerea mea şi despre lucrarea începută. Eram în corespondenţă. I-am scris câte ceva, dar n-a înţeles nimic. Când am venit la Bucureşti, l-am văzut si am început să stăm de vorbă asupra Evangheliei. Nu putea pricepe că el, preot cum se cade şi dintre cei mai buni, era un păcătos si nu putea să creadă că el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu: era prea bun pentru aşa ceva! După multă vorbă şi supărare din par­tea lui, a spus că vrea să mă audă predicând în biserica lui şi că, dacă mai multă lume o să se întoarcă la Dumnezeu, „are să vadă". După ce am predicat de câteva ori, mi-a spus că vrea să înceapă să predice si el, despre „întoarcerea la Dumnezeu". ,Bun", i-am răspuns eu, „dar tre­buie să fii întâi tu întors la Domnul". „N-are a face", a zis el, „am să predic altora". A început să predice.

Într-o duminică, pe când predica şi zugrăvea grozăvia păcatului, a sfârşit prin a vedea grozăvia propriului său păcat si s-a întors la Dumnezeu prin propria sa predică, în timp ce căuta să în­toarcă pe alţii la Dumnezeu. De atunci a început să predice prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Venea lume din toate părţile. Biserica era plină, dar nu se vedea nici un rod. „Ce va să zică asta?" mă întreba el într-o zi. „Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia, dar nimeni nu se întoarce la Dumnezeu". Eu i-am zis: „Vezi că unii din ascul­tători sunt foarte atenţi la predică. Cheamă pe câţiva dintre ei la tine acasă marţi seara să vor­bim cu ei despre sufletul lor".

Pentru prima dată ne-am adunat cinci per­soane. După ce am vorbit mai mult asupra Evan­gheliei, urmarea a fost lămurirea unui suflet. Acesta a fost începutul. Apoi au venit alţii şi, în curând, odăiţa preotului a fost plină. La început lucram numai pentru bărbaţi. Pe femei nu le lă­sam să vină. Ele auzeau însă acasă de la bărbaţii lor şi ne-au cerut voie să vină şi ele. Le-am spus să mai aştepte. Au aşteptat, până când într-o seară au venit acolo fără să ne mai ceară voie. Aşa că a trebuit să le vestim Evanghelia şi lor. Dar, în curând, odaia devenise neîncăpătoare şi a trebuit să luăm sala unei şcoli. Acolo predicam amân­doi, o dată pe săptămână, si venea multă lume să asculte Evanghelia. Mulţi s-au întors pe atunci la Dumnezeu.

În acelaşi timp mi-am tipărit traducerea Bi­bliei, apoi mai multe tractate şi cărţi pentru înaintarea în viaţa creştină, precum si publicaţia „Adevărul Creştin" pentru evanghelizare. Mulţi şi-au pus pentru prima oară întrebarea dacă sunt sau nu mântuiţi, si unii dintre ei s-au întors la Dumnezeu prin citirea tractatelor, cărţilor sau a publicaţiei.

Se înţelege că o asemenea lucrare hotărâtă după Evanghelie nu putea să fie lăsată în pace de marele vrăjmaş al sufletelor: Satana. El nu poate fi mulţumit şi nici n-a fost. Ba încă a fost foarte furios şi a stârnit o mare împotrivire. Dom­nul a biruit, măcar că prietenul meu a fost dat afară.

Mulţi dintre cei întorşi la Dumnezeu au fost o dovadă minunată despre lucrarea Duhului în sufletele lor. Unii din ei au învăţat carte numai ca să poată citi Noul Testament.

Iată acum si o pildă despre felul cum lucra Duhul în suflete. Noi obişnuiam să învăţăm pe cei întorşi la Domnul că, îndată ce s-au hotărât pentru Hristos, Satana are să vină să-i încerce din nou, fiindcă nu-i place niciodată să urmăm pe Mântuitorul. „Când faci ceva care ţine de omul cel vechi", ziceam noi, „Satana se bucură, dar Mântuitorul e foarte trist". O femeie întoarsă la Domnul a luat aceste cuvinte pentru ea. într-o zi, pe când mătura casa si voia să pună nişte perdele, iată că ele au căzut, înainte de întoar­cerea ei, femeia se supăra foc când i se întâmpla aşa ceva şi drăcuia şi blestema. Acum însă şi-a adus minte că „lucrurile vechi au trecut" şi că era „o făptură nouă în Hristos". S-a uitat împrejur şi, ca şi când Satana ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut, i-a zis: „Nu zic, mă, nu zic! Degeaba vrei să mă faci să zic vorbe rele". Apoi a încercat din nou să pună perdele. Dar iar au căzut. Atunci iar s-a întors într-o parte şi a zis:,,Nu zic, mă, nu zic! Să faci tu ce ai vrea, nu zic!" Iar a încercat să pu­nă perdele. Dar înainte de a încerca, s-a uitat la Domnul şi a zis în inima ei: „Acum, Doamne, e rândul Tău! El a încercat de două ori! Ajută-mi Tu". Şi când a încercat din nou, perdelele nu au mai căzut, iar femeia a lăudat pe Domnul pentru biruinţa câştigată.

Şi câte astfel de pilde s-ar putea înşira!

Cuvântul într-o şcoală de fete

Voi încheia cu o frumoasă dovadă despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Am fost rugat să dau lecţii de religie într-o şcoală, unde erau mai multe fete de la ţară. La început, nu voiam, fiindcă mă temeam să nu-mi pierd vremea vorbindu-le. Mai pe urmă, am acceptat, în pri­mele luni, a fost extrem de greu. Bietele fete n-aveau nici o idee de Cuvântul lui Dumnezeu şi erau pline de credinţe deşarte. Am dat fiecăreia un Nou Testament şi le-am rugat să citească în fiecare zi. Apoi am început să citesc si eu cu ele, căutând să le lămuresc un verset pe săptămâ­nă prin întrebări si răspunsuri. Se înţelege că, în toate aceste lecţii, căutam să le pun înainte cât se poate de lămurit calea mântuirii. După câte­va luni, totul părea în zadar. Dar, la urmă, a în­ceput să se vadă ceva rod şi multe din ele s-au hotărât pentru Isus. Clipele cele mai frumoase au fost la examenul de la sfârşitul anului. Nu-mi plăcea să fac un examen, dar regula şcolii îl cerea. Trebuia ca ele să înveţe în fiecare săptămână versetul pe care li-1 lămuream când făceam lec­ţia. Aşa că acum ştiau multe versete pe dinafară. Pentru examen, le-am spus să pregătească fiecare câte un verset, ca apoi să văd ce au înţeles din el. în ziua examenului, am rămas mirat, cât de mult ştiau aceste fete simple despre calea mân­tuirii. De pildă una din ele mi-a spus versetul 28 din Matei 11: „ Veniţi la Mine toţi cei trudiţi si împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă." „Ce înseamnă asta?" am întrebat-o eu. „Ce înseamnă Veniţi la Mine? „Ei", a răspuns ea, „înseamnă ce spune. Dumneavoastră staţi acolo şi eu aici. Dacă îmi spuneţi să vin la dumneavoastră, por­nesc îndată si vin la dumneavoastră". „Bine dar cum poţi să vii la Domnul Isus în felul acesta?" „La fel, Domnul Isus este aici, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupului. Aşa că n-avem nevoie să mergem cu picioarele ca să venim la El. fiindcă El este aici. Doar îi pot spune că vin la El acum". „Dar ce înseamnă să fii împovărat?" „Vedeţi dumneavoastră, noi de multe ori lucrăm din greu aici. Şi câteodată avem de purtat lucruri cam grele. Am vrea aşa de mult atunci să ne odihnim puţin. La fel e si cu păcatele. Noi suntem împovăraţi din pricina păcatului. Vina păcatului e foarte grea. Aşa că, venind la Isus cu păcatele noastre, El ne iartă şi ne dă odihnă". „Dar tu ai venit la Isus?" „Da!" „Când şi cum?" „în cutare zi, când vorbeaţi despre versetul acesta, eu am făcut întocmai ce ne-aţi spus. Am văzut că eram vinovată din pricina păcatului. Şi am zis Dom­nului: «Acum, Doamne, sunt împovărată. Vin la Tine şi Te rog să-mi ierţi păcatele». Şi El mi le-a iertat". „De unde ştii?" „Aşa a spus El". „A fost vreo schimbare în viaţa ta de atunci?", Da. înainte spuneam minciuni, dar acum nu mai mint, înainte mă mâniam, acum nu mă mai supăr, etc." „Cum poţi să faci aşa ceva?" „Cer putere de la Domnul. El mi-o dă, eu o iau şi aşa birui". „Adevărat?", am întrebat eu pe directoare, care era de faţă la examen.„Da, da", a răspuns dânsa, cu lacrimi în ochi. „Eu am băgat de seamă că de la o vreme fetele mele erau cu totul schimbate, dar n-am ştiut până azi că această schimbare s-a făcut prin lecţia de religie".

Ce bucurie a fost când am văzut că 20 de fete din 30 câte erau în clasă erau hotărâte pentru Domnul Hristos. Într-adevăr, Evanghelia este vestită săracilor" şi e o „putere a lui Dumnezeu pentru oricine crede".

* * *

Mă opresc aici. Cred că am scris destul ca să arăt că Domnul e acelaşi şi puterea Duhului este aceeaşi azi ca si în paginile Noului Testament. Lăudat să fie Numele Lui în veci! S ă ne încredem tot mai mult în El. El este vrednic de încredere.

Şi acum, dragul meu cititor, te întreb: ce ţi-au spus şi ce ţi-au adus ţie aceste rânduri? Dacă eşti întors la Dumnezeu, hotărât că vei fi îmbărbă­tat văzând cât de minunat lucrează Domnul. Şi nu mă îndoiesc că te vei ruga pentru această lucrare începută de El.

Dar dacă nu eşti mântuit, de ce n-ai vrea să fii tu mântuit acum, prietene dragă, după citirea acestor rânduri? Mântuitorul e acelaşi şi tu ai nevoie de El, cum am avut şi eu. El te iubeşte şi te aşteaptă să vii la El. Vrei tu să-L primeşti acum si aici? Să facă Domnul ca acesta să fie rodul citirii acestei „istorii adevărate"!
Add Comment
 
 
La paisprezece ani, părinţii mei ne-au înscris pe mine şi surorile mele la o şcoală Baptistă condusă de misionari americani în Lima, Peru. Motivaţia lor nu avea nimic de a face cu religia. Orele erau predate în limba engleză şi părinţii noştri au considerat că ne-ar fi folositor să învăţăm o altă limbă.

Părinţii mei nu erau deosebit de interesaţi de nimic „Creştin”. Singurul motiv pentru care frecventam Biserica Catolică, chiar sporadic ( La Crăciun şi Paşte) era ca să le facem pe plac bunicilor care erau catolici. Faptul că noua noastră şcoală era „Evanghelică” îi deranja teribil pe bunicii mei, dar părinţii mei au considerat că puţină religie nu ne-ar strica, indiferent ce religie era!

Înainte de a frecventa şcoala Baptistă, eu aveam foarte puţine cunoştinţe despre religie. Mama mea fusese afiliată cu Martorii lui Iehova pentru o perioadă scurtă de timp. Îmi amintesc o doamnă care venea la noi acasă o dată pe săptămână să studieze Biblia împreună cu mama mea. O altă doamnă venea împreună cu ea ca să mă înveţe istorioare biblice. Orice cunoştinţe a povestirilor din Biblie pe care le-am avut eu vreaodată ca şi copil sunt din aceste întâlniri.

La şcoala Baptistă, memoram capitole întregi din Biblie, în engleză şi în spaniolă, frecventam capela o dată pe săptămână, şi auzeam despre Domnul în mod regulat. La sfârşitul fiecărui servici divin de la capelă, se făcea o invitaţie, dar eu nu simţeam nici-o nevoie „să-L primesc pe Isus ca Salvatorul meu”. Mă gândeam că odata ce nu-L „urăsc” pe Isus, El trebuie să fie în inima mea.

Încetul cu încetul, majoritatea prietenilor mei ieşeau în faţă şi învăţătorii îi determinau să se roage împreună ca să fie mântuiţi. Mi-era incomodă toată această situaţie, dar într-o zi la chemarea în faţă am ridicat mâna pur şi simplu pentru a trece de această fază. Mulţi dintre prietenii şi învăţătorii mei făceau presiuni asupra mea ca s-o fac şi eu nu vroiam să fiu cioara albă. M-am rugat cu un profesor care m-a luat într-o parte după slujbă şi m-am simţit eliberată. Nu fusesem eliberată de păcatul meu pentru că nu mă simţeam păcătoasă. Eram pur şi simplu eliberată să fiu salvată de iad şi să fiu în acelaşi grup cu ceilalţi prieteni ai mei.

Din acel moment, eram activă în biserică, la întâlnirile de tineret, la taberele de tineret şi majoritatea prietenilor mei erau creştini sau copii de misionari. Îmi plăceau toate activităţile „Creştine” şi slujeam în biserică, cât de mult posibil.

Crescând într-o familie unde părinţii erau disciplinari şi ne învăţau să deosebim binele de rău, nu aveam nici-o problemă în a respecta regulile „ce să faci şi ce să nu faci” în VIAÞA Creştină. Niciodată nu mi-am pus la îndoială mântuirea mea pentru că eram exact ca ceilalţi copii Creştini din jurul meu. Mereu fusesem un „copil bun” care nu umbla cu droguri, alcool, petreceri sau prieteni destrăbălaţi. Eram ok când mă comparam cu cei din jurul meu, dar niciodată nu mă comparam cu Hristos.

Biserica pe care o frecventam eu era mică şi acolo nu existau studii biblice. Tinerii Creştini învăţau pur şi simplu ce puteau de la slujbele de duminică şi de la întâlnirile de tineret. Nu fusesem învăţaţi să studiem Scriptura şi eu nu puneam niciodată întrebări pentru că îmi era prea ruşine.

Când aveam şaisprezece ani, am simţit că Dumnezeu mă chema să fiu misionară, citisem despre Mary Slessor, misionara scoţiană în Calabar, Africa şi inima mea a fost mişcată. Eram fermecată de această femeie necăsătorită care-şi risca viaţa ca să meargă într-un loc părăsit să spună altora despre Dumnezeu! Citeam tot ce-mi cădea în mână ce avea legătură cu misionarii: Hudson Tazlor, William Carey, Amy Carmichel, etc, etc. M-am alăturat unui grup de Creştini din Biserica Salvatorului şi am început să slujesc copiilor străzii. Îi hrăneam, le aduceam haine şi le spuneam despre Isus. Credeam că mi-am găsit locul în viaţă şi că Dumnezeu vrea să fiu misionară. Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ limbi străine şi chiar mă gândeam să devin traducătoare şi să-mi folosesc abilitatea de a traduce multele cărţi Creştine bune care sunt disponibile doar pentru Creştinii vorbitori de engleză. Privind la tot în urmă, acum realizez că eram motivată de gândul romantic al misiunilor. Era doar o lucrare a firii pământeşti şi nimic mai mult.

Când aveam şaptesprezece ani, ne-am mutat cu familia în Paraguai şi eu am rămas puternică în dorinţa mea de a-L sluji pe Dumnezeu. Frecventam câteva tabere Creştine şi ajutam ca şi consilier. Fusesem educată de femei evlavioase şi creşteam în cunoştinţa mea despre ce e bine şi ce nu, în viaţa Creştină. Eram activă în biserică şi în în grupul nostru de tineret. Acum realizez că dragostea grupului în care mă aflam mă motiva să continui în viaţa Creştină. Era un loc minunat unde să te afli, cu oameni buni şi cu prieteni buni.

Cu cât dorinţa mea de a deveni misionară creştea, tot aşa şi zarva din casa mea. Părinţii mei erau foarte potrivnici ideii, dar eu mă rugam ca Dumnezeu să-mi deschidă uşi ca să studiez la Institutul „Word of Life” (Cuvântul Vieţii) din Argentina. După providenţa Lui Dumnezeu, la optsprezece ani, am obţinut o bursă la un colegiu Biblic din Mayfield, Kentucky. Eram foarte emoţionată că în sfârţit voi putea învăţa să devin misionară!

Când am venit în Statele Unite, aveam această noţiune naivă că fiecare cetăţean era un super-Creştin. Gândirea mea greşită se trăgea din faptul că majoritatea misionarilor evlavioşi pe care-i cunoscusem în America de Sud veneau din Statele Unite. Spre surprinderea mea, la scurt timp am descoperit că frecventând un Colegiu Creştin nu era ceea ce mă aşteptam eu să fie. Eram şocată de felul cum îşi duceau viaţa unii studenţi. Eram foarte dezamăgită şi pur şi simplu aşteptam să termin şcoala şi să mă întorc în Peru ca misionară.

La douăzeci de ani eram căsătorită cu Paul şi ne-am întors în Peru ca misionari. Nu se putea fi mai bine! Lucram împreună unde îmi plăcea atât de mult, dar după un an romantismul vieţii misionare a început să dispară. Mă simţeam nelalocul meu, incomod şi fără rezultat, dar nu ştiam exact ce nu merge. Credeam că era pur şi simplu zbuciumul şi truda vieţii misionare. Credeam ca sunt imatură şi că am nevoie să cresc.

După câţiva ani, Paul necesita o înlocuire de şold iar mie mi s-au deschis uşile să termin colegiul. Mi-am zis: „Asta este! Dacă îmi termin studiile, voi fi o misionară mai eficace şi totul va fi bine.” Am terminat şcoala în timpul alocat, dar zbuciumul continua. Vedeam că nu aveam abilităţi să slujesc ca ceilalţi Creştini in jurul meu. Vedeam că în adâncul inimii mele dorinţa pentru lucrurile Lui Dumnezeu era foarte mică, fără bucurie sau pace, şi fără abilitatea de a birui păcatul. Lucrurile ce erau prezente în viaţa fiecărui Creştin adevărat, nu erau prezente în viaţa mea. Unicul mod de a-mi descrie viaţa mea la acel moment era frustrare completă ce se potrivea în tiparul unui Creştin adevărat...dar încă eram oarbă la nevoia mea adevărată – transformare! Citeam Biblia din datorie, dar nu pentru că simţeam o profundă nevoie sau dorinţă după Cuvântul Lui Dumnezeu. Mă rugam pentru alţii ca să-L cunoască pe Hristos, pentru lucrul în Peru, şi pentru nevoile altora, dar nu puteam să am părtăşie cu Dumnezeu.

Mă deranja foarte tare când îi auzeam pe alţii vorbind despre părtăşia lor cu Dumnezeu. Întrebam, „De ce nu pot simţi şi eu la fel?” Scuzam lipsa realităţii din viaţa mea spunând că alţii erau doar emotivi iar eu pur şi simplu nu eram genul acela de persoană. Aveam suficiente scuze ca să-mi risipesc bănuiala şi totuşi îmi doream să am ceea ce alţi Creştini părea că au – o relaţie specială cu Dumnezeu şi nu doar o listă bine definită cu ce e bine şi ce e rău.

După câţiva ani în câmpurile din Peru, eu şi cu Paul ne-am mutat în State. Aceasta doar a adăugat la frustrarea mea. Iubeam biserica noastră şi prietenii din Peru şi nu doream să locuiesc în Statele Unite. Ştiam că era voia Lui Dumnezeu pentru noi şi niciodată nu m-am împotrivit lui Paul, dar el ştia că mă întristase. Cu cât trecea timpul, eu mă retrăgeam din ce în ce mai mult. M-am ascuns în biroul de la Heartcry şi intram foarte puţin în contact cu oamenii.Dădeam vina pe faptul că nu-mi doream să locuiesc în Statele Unite. Credeam că lucrurile vor sta altfel dacă aş fi fost în Peru din nou. M-am liniştit puţin gândindu-mă la aceasta, dar era doar o scuză.

Paul şi alţii mă rugau să slujesc ori să predau, dar eu mereu evitam această oportunitate. Chiar foloseam nişte scuze care de altfel sunau foarte pios, de genul, „ Nu sunt vrednică!” sau „Eu mă lupt atât de mult încât nu aş putea să dau lecţii nimănui!”

Încetul cu încetul, începeam să fiu foarte precaută cu alţii pe care îi ştiam că erau Creştini evlavioşi. Ei pur şi simplu mă făceau să mă simt incomod pentru că ştiam că dacă vor petrece suficient timp cu mine, vor putea să vadă că sunt „goală”, că e ceva în neregulă cu mine. Ceva ce nu puteam defini exact!

În sfârşit, aproape trei ani în urmă, am început să-mi pun sub semnul întrebării mântuirea mea. Mă năpădeau îndoielile de fiecare dată când îl auzeam pe Paul predicând despre siguranţa mântuirii din 1 Ioan. La început, puteam să înlătur repede orice îndoială, dar în timp, îndoielile au început să mă copleşească. Şedeam pe bancă şi încercam cu disperare să-L „conving pe Dumnezeu” că eram cu adevărat o Creştină. Nu aveam pace cu privire la veşnicie şi cu toate acestea nu eram îngrozită cum ar fi trebuit să fiu. Eram oarbă. Nu vedeam faptul că devenisem o persoană critică şi mânioasă care avea o scuză pentru tot ce nu mergea bine în viaţa mea.

În cele din urmă mi s-a aprins un beculeţ: Dacă eu nu eram întocmai o Creştină? Dacă am fost înşelată în toţi aceşti ani? Dacă eu încercasem să mă încadrez într-un tipar Creştin şi în final mi-am epuizat puterea şi dorinţa de a mă conforma? De ce eram atât de zbuciumată? Un Creştin adevărat creşte şi se schimbă, dar la mine starea spirituală se agrava. Un Creştin adevărat se poate pocăi şi birui păcatul, cu toate că eu mă uram şi plângeam cerând eliberare, nu aveam puterea sa biruiesc. Dacă nu eram cu adevărat o Creştină?

Spre sfârşitul lunii Septembrie, Paul a fost invitat să predice la o misiune în San Antonio, Texas. După cum procedează în multe locuri, Paul a predicat despre siguranţa mântuirii din 1 Ioan. Eu mi-am început zvârcolirea mea obişnuită întrebându-mă de ce nu predică altceva! Din nou, aceeaşi întrebare mi-a venit în inimă. Dacă nu sunt o Creştină? Un Creştin n-ar trebui să simtă aşa! Un Creştin nu s-ar agita pe bancă la auzul acestor lucruri! Trebuia să aflu, o dată pentru totdeauna. Şedeam acolo şi în fiecare noapte aplicam fiecare test din 1 Ioan vieţii mele fără scuze. Pe la jumătatea predicii ştiam deja că eram pierdută.

Biserica era mică şi ne întâlneam afară într-un cort. Era noapte şi de cealaltă parte a străzii o prostituată mergea în sus şi-n jos pe trotuar. M-am uitat la ea şi m-am uitat la mine şi atunci am ştiut că în ochii Lui Dumnezeu nu era nici-o diferenţă între ea şi mine. Aici eram eu, soţie de misionar, îmbrăcată evlavios, pe bancă în biserică, eu care am slujit pe câmpul de misiune, am predat, am consiliat, am mărturisit, am lucrat, am dat, m-am rugat şi chiar am plâns pentru lucru... Şi cu toate acestea eram tot atât de departe şi tot atâta nevoie de Dumnezeu aveam ca şi prostituata aceea de peste drum.

Vroiam să fug afară din cort strigând. Doream să fiu singură, doream să fug şi să mă ascund, dar slujba urma sa se termine curând. Eram ca o fantomă. Mă plimbam şi vorbeam cu oameni dar tot ce vroiam era să merg acasă. În acea noapte a trebuit să merg acasă cu soţia pastorului şi cu toţi copiii pentru că bărbaţii au rămas să slujească după serviciul divin. Când am urcat în maşină ea m-a rugat să-i povestesc cum m-am întors la Dumnezeu. Am vrut să sar din maşină! În acea seară ştiam că eram pierdută dar i-am împărtăşit istoria convertirii mele de la paisprezece ani.

Chiar şi după acea seară din San Antonio, eu mai vroiam o confirmare că îmi vrobise Dumnezeu cu adevărat. Mă zbăteam cu mândria mea şi cu consecinţele de a le spune altora că nu eram convertită: „ Ce mărturie rea va fi pentru fiecare persoană ce ne cunoştea pe noi şi lucrul nostru. Oamenii vor crede că eram falsă şi voi ruina lucrarea.”

Câteva zile mai târziu, Paul a început să-mi împărtăşească bucuria lui de fi în mijlocul voii Lui Dumnezeu. În acel moment nu mai puteam duce acea povară, aşa că i-am spus tot ce aveam în inima mea şi tot ce simţeam. După ceam terminat, unicul lucru pe care mi l-a spus a fost: „În baza a ceea ce mi-ai spus, eu nu pot spune că eşti o Creştină.” Aceasta era exact ce aveam nevoie să aud! Aveam nevoie ca cineva să-mi confirme ce simţeam în inima mea. Aveam nevoie de o altă confirmare din partea Lui Dumnezeu. Nu eram o Creştină şi pentru prima dată mi-am văzut păcatul cum nu-l mai văzusem niciodată până acum. Mă pocăisem cu adevărat. Aveam o nevoie disperată de Hristos şi de viaţa pe care doar El mi-o poate da.

În acea noapte am stat până la 00:30 în rugăciune am citit 1 Ioan. L-am rugat pe Dumnezeu să-mi arate viaţa mea cu o mai mare claritate decât o văzusem până acum. Într-o convingere de păcat am experimentat o pocăinţă a păcatelor cum nu o mai făcusem până atunci. De multe ori înainte „mă simţeam rău” şi doream ca data viitoare să „fac mai bine”, dar nu experimentasem niciodată pocăinţa adevărată ca în acea noapte. Am strigat la Dumnezeu să mă mântuiască şi să mă schimbe. Recunoşteam că nu puteam duce o viaţă Creştină pentru că nu aveam viaţa Lui Hristos. În timp ce strigam la Dumnezeu s-a întâmplat ceva minunat – Dumnezeu Şi-a revărsat dragostea Lui în inima mea şi m-a umplut de pace. Am fost transformată de puterea Lui Dumnezeu şi mi-a dat siguranţa puternică a mântuirii în inima mea.

Tremur de frică când mă gândesc la viaţa mea de înainte. Cât este de uşor să fii înşelat şi să fii în drum spre iad! Doar moralitatea şi activitatea religioasă, chiar şi activitatea misionară nu sunt suficiente să dovedească valabilitatea mântuirii noastre dacă nu există recunoaşterea depravării, pocăinţa adevărată, credinţa în Hristos, victoria asupra păcatului şi o dorinţă sinceră de a-L cunoaşte şi de a fi cunoscut de Dumnezeu. Mă înfior când mă gândesc câţi pastori, soţii de pastori şi lucrători Creştini dedicaţi au o speranţă falsă şi au nevoie de transformare. Unica mea observaţie este aceea care vine din Scriptură:

„Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.” 2 Corinteni 13:5

De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. 2 Petru 1:10

La câteva săptămâni după convertirea mea, am dat de următoarele cuvinte în „Meditaţii dimineaţa şi seara” ale lui Charles Spurgeon (4 Noiembrie). Comunică foarte clar ceea ce acum eu ştiu că e adevărat:
„Prin lumina Ta vedem lumina – Pslamul 36:9 – Nici-o gură nu poate spune inimii despre dragostea Lui Hristos până când însuşi Isus nu-i vorbeşte. Toate descrierile sunt pasive şi n-au succes dacă Duhul Sfânt nu le umple cu viaţă şi putere; până când Emanuel al nostru nu se descoperă sufletului, acesta nu-L va vedea. Dacă L-ai vedea pe Fiul, ai aduna toate mijloacele de iluminare şi vei priva globul de luminător? Nu, omul înţelept ştie că soarele se arată singur şi doar prin strălucirea lui se face văzut. La fel este şi cu Hristos. „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a decsoperit lucrul acesta.” Purifică carnea şi sângele prin orice proces educaţional care-l alegi, ridică facultăţile mentale la cel mai înalt grad al puterii intelectuale, şi totuşi nimic din toate acestea nu-L poate revela pe Hristos. Duhul Lui Dumnezeu trebuie să vină cu putere şi să-l acopere pe om cu aripile Sale, şi în acea mistică Sfântă a Sfintelor Domnul Isus trebuie să se prezinte ochiului sfinţit aşa cum nu o poate face celor „orbi”. Hristos trebuie să fie propria Sa oglindă: Marea majoritatea a lumii, cu ochii închişi, nu poate vedea nimic din gloria nespusă a Lui Emanuel. El stă în faţa lor fără nici-o formă de frumuseţe, o rădăcină scoasă dintr-un pământ uscat, respins de către cei orgolioşi şi dispreţuit de către cei mândri. Numai unde Duhul a atins ochiul cu balsamul de ochi, a însufleţit inima cu viaţă divină, şi a instruit sufletul spre un gust ceresc, doar acolo El este înţeles. „Pentru tine care crezi El este valoros;” Pentru tine El este Piatra din capul unghiului, Stânca mântuirii tale, totul şi toate; dar pentru alţii El este „ o Piatră de poticnire şi o stâncă de cădere”. Fericiţi sunt acei cărora Dumnezeu li se manifestă, căci promisiunea Lui pentru aceştia este că El va rămâne în ei. O Isuse, Domnul nostru, inima noastră este deschisă, vino şi să nu mai pleci niciodată. Arata-ni-te nouă acum! Învredniceşte-ne cu o licărire din farmecul tău.

Add Comment
 
 
Eram tânãr, aveam o mica afacere, eram cunoscut si apreciat de cei din jurul meu. Mã vedeam un bãiat atrãgator si destul de puternic. La un an dupã terminarea liceului am mers la mare unde am sãrit pentru ultima datã în apa pentru ca am sarit în cap…am paralizat, iar din acel moment viata mea a luat o nouã intorsãturã.

Salut Cristi. As vrea sã te prezinti pentru început si sã ne spui ce îti place sã faci?

Pãi…dupã cum ai spus, numele meu este Cristi Constantin, am 31 de ani si sunt din Alba Iulia. Îmi place sã citesc, sã lucrez la calculator, sã cãlãtoresc (desi sunt limitat acum), sã urmãresc anumite emisiuni pentru a fi informat si, nu în ultimul rand, îmi place sã-L mãrturisesc pe Domnul.

În prezent esti paralizat, ai o viatã cu greutãti si bucurii, o viatã destul de incomodã, dar în acelasi timp plinã de satisfactii spirituale…As dori sã o luãm de la îmceput, sã discutãm de copilãria ta si sã vorbim de viata pe care ai avut-o înainte de accident. Asadar, cum a fost copilãria ta?

Pot spune cã viata mea a fost fericitã. Familia m-a sprijinit mereu si întodeauna am avut multi prieteni. Am crescut într-o familie modestã si de-a lungul timpului am avut clipe fericite, dar si perioade foarte dificile.

În primi sase ani viata mea a fost diferitã de a altor copii. Am avut astm bronsic si astfel multe din acele zile mi le-am petrecut în spitalele din Alba-Iulia, Cluj Napoca si la minele de sare de la Slãnic Moldova. La vârsta de 11 luni, astmul pãrea imposibil de tratat, dar dupã 3 ani petrecuti la minele de sare, boala a dispãrut într-un mod aproape miraculos.

În anul 1983, într-o zi cãlduroasã de varã, am mers cu câtiva prieteni în pãdurea din apropierea orasului pentru a culege ciuperci. Alergând, am cãzut pe burtã si m-am lovit de butucul unui copac. Am fost dus la spital unde am fost operat de urgentã pentru cã suferisem o rupturã a ficatului. Aveam doar 5 ani si jumãtate si o noua loviturã mã lovise fulgerãtor. Doar Dumnezeu mi-a salvat viata, din nou!

Stiu cã ai fost un tânãr adolescent nu prea cuminte…Povesteste-ne putin despre perioada de liceu?

Tot timpul am fost un tip energic, iar la liceu nu m-am lãsat mai prejos. Am avut niste ani de liceu frumosi, desi regret unele chestii pe care le-am fãcut. Problema cea mai mare a fost cã nu am avut nici o relatie cu Dumnezeu, nu am cãutat-o, nu aveam nici o atractie fatã de bisericã si aveam impresia cã la bisericã merg doar bãtrânii. Nu am avut nici un coleg care sã îmi spunã: “Cristi, te invitãm la noi la bisericã!”.

Am avut preocupãri ca discoteca, balurile de la liceurile din oras unde eram nelipsit, ieseam mult cu fete, vorbeam urât, fãceam lucruri pe care le regret. Imi plãcea foarte mult sã dansez, dar nu îmi plãcea sã fumez sau sã beau alcool…Însã, în rest, am fãcut tot ce se putea face.

Stiu cã erai un bãiat curtat…

Da…eram un bãiat curtat, am avut succes la fete, eram destul de cãutat în acea perioada. Acum însa nu mai este cazul. Îmi plãcea la nebunie sã dansez si sã flirtez cu fetele.

Spune-mi, te rog, care erau idealurile tale în perioada liceului ?

În liceu as fi putut sã fac mult mai multe lucruri de cât am realizat, însã pentru mine erau mai importanti banii, sã am bani pentru a iesi în oras, sã am haine de firmã si o pozitie socialã cât mai bunã. Mã interesau practic aceleasi lucruri care îi intereseazã pe multi tineri în ziua de azi. Pentru mine era mai importantã clipa decât viitorul.

Ce pãrere aveai de tine în acea perioadã?

Mã vedeam un bãiat atrãgator, destul de puternic. Eram destul de aspru si sãream destul de repede la bãtaie. Nu permiteam nimanui sã îmi comenteze…eram dur, artãgos si tupeist, dar în acelasi timp eram si un bãiat bun!

De colegi eram vãzut foarte bine si chiar eram un lider între ei; practic, eram respectat.

Stiu cã ti-ai deschis o afacere la un moment dat…cum s-a întâmplat?

Pe perioada clasei a 12-a am lucrat deoarece pentru mine erau mai importanti banii decât scoala. Dupã terminarea liceului mi-am deschis o micã afacere, eram comerciant, vindeam haine si încãltãminte. Fãceam pietele din judetele Alba, Hundeoara si Cluj. Mi-am iubit meseria pentru cã mi-a plãcut si îmi place sã lucrez cu oamenii.

În acea perioadã gândurile mele erau îndreptate spre bani, spre a avansa material, iar partea spiritualã nu exista în acel moment.

As vrea sã trecem putin la evenimentul care ti-a schimbat viata. Spune-ne te rog cum s-a întâmplat evenimentul ce avea sã te schimbe pentru tot restul vietii?

Se întâmpla la un an dupã terminarea liceului. Eram cu un grup de prieteni cu care am mers pentru 4-5 zile la mare. Ne-am cazat la Costinesti unde mi-am petrecut timpul distrându-mã în discoteci si restaurante.

Într-o dimineatã (era de fapt ora 15:00, însã pentru noi era dimineatã) a venit în camera mea un prieten si ne-a trezit. Am iesit pe plajã, am mers pe jos pânã la epava din Costinesti unde am adunat scoici. Ne-am întors înapoi în zona obeliscului din Costinesti unde ne-am pus cearsafurile pentru a face plajã. La un moment dat m-am ridicat si am fugit spre mare…am intrat in valuri si am sãrit cap…si s-a întâmplat nenorocirea.

Ce s-a întâmplat?

Am dat cu capul de o dunã de nisip si am rãmas acolo. Simteam o presiune puternicã la nivelul capului. În acele momente n-am stiut ce se întâmplã…m-am zbãtut si am observat cã nu pot iesi din apã. Oamneii treceau pe lângã mine, copiii chiuiau…eram perfect constient, stãteam cu capul în apã, însã nu puteam sã mai ies. Ceva din mine îmi spunea cã acolo o sã îmi gãsesc sfârsitul. Am vãzut în fata ochilor familia mea si simteam atunci cã prin tot ce am facut în viata i-am dezamãgit. Usor, dar sigur am început sã trec din aceastã lume si am început sã vãd o luminã mare. Atunci am simtit cã cineva m-a prins, m-a tras afarã si am început sã aud zgomotele fãcute de oamenii din jurul meu. Viata mea a fost aproape terminata, însã Dumnezeu a îngãduit sã îmi mai dea o sansã pentru cã dacã muream as fi fost pierdut pentru totdeauna.

Ce s-a întâmplat dupã ce te-au scos din apa?

Auzeam tot ce se întampla în jurul meu. Cei ce m-au scos m-au pus pe spate si mi-au fãcut respiratie gurã la gurã, am vãrsat apa afarã si imediat mi s-a limpezit privirea si am vãzut capete deasupra mea uitându-se la mine. Cei ce se uitau m-au întrebat dacã recunosc pe cineva…l-am recunoscut pe prietenul meu Mihai. A urmat apoi transportul, care a fost un drum dureros. La salvare m-a transportat un salvamar care m-a luat în spate, iar capul meu se bãtea de trupul lui. Mi-a fost foarte rãu si am vomat în timp ce salvamarul m-a dus spre salvare. Am ajuns la dispensarul medical care era exact lângã o discotecã unde ne petreceam noi noptile. Acolo mi-am revenit putin, iar între timp au ajuns si prietenii mei. Ei zâmbeau si credeamDSCF0301 cu totii cã e ceva usor si cã îmi va trece…însã, din pãcate, cei de acolo si-au dat seama cã ceva nu e în ordine si m-au trimis la spitalul municipal din Constanta. La spital mi-au fãcut investigatii amãnuntite. M-au tinut o noapte într-un salon unde am crezut cã o sã mor. Nu puteam sã respir! Am cerut sã îmi punã oxigen si nimeni nu mi-a adus nimic. Nu am putut sã dorm toatã noaptea, iar în acea noapte m-au sunat pãrintii si piretenii de acasã.

La spital mi s-a spus cã e o problemã gravã si cã ma trimit la Bucuresti pentu cã se pot ocupa acolo de mine. Eu as fi vrut sã mã opereze acolo, pentru a termina odatã totul, însã medicii mi-au explicat cã e mai bine pentru mine sã merg. Nu mi-au spus clar ce am, stiam doar cã e o problemã gravã.

Spune-mi, te rog, cum au primit pãrintii tãi vestea?

Au fost disperati. Tata a ajuns a doua zi dimineata la Constanta. Probabil cã tatãlui meu medicii i-au spus ce am, însã mie nu mi-au spus nimic.

Ce s-a întâmplat dupa ce ai mers la Bucuresti?

Au fost cele mai grele zile din viata mea. Drumul de la Constanta la Bucuresti a fost o corvoadã…am fãcut 6 ore…era foarte cald, ceream apã si nu mi se dadea decât o batistã udã ce mi-o puneau pe buze. Când am ajuns la “Spitalul Bagdasar” m-au dus la camera de urgentã unde mi-au fãcut controale, m-au intepat peste tot si…doar la umeri am simtit. M-au urcat direct la A.T.I unde nu vorbea nimeni pentru cã erau doar muribunzi si se auzeau doar aparatele. Mi-au continuat investigatiile, iar tata era nevoit sã stea pe holurile spitalului pentru cã nu avea voie sa stea cu mine.

A doua sau a treia zi am intrat în operatie. În acele momente nu m-am mai temut…practic nu îmi mai pãsa. Asteptam sã ma opereze repede ca sã termin odatã si sã îmi revin. Aflasem ce am dupã câteva zile din discutiile doctorilor, însã nu stiam cã voi rãmâne paralizat pe viatã. Mi-au fãcut operatia si m-au transportat într-un salon izolat de la A.T.I. unde tata nu avea voie sã intre. Am stat o sãptãmânã în acel salon dupã care am fost mutat. Am stat în acel spital pânã în 25 septembrie.

Zilele petrecute în spital au fost foarte grele si era o cãldurã insuportabilã. Tatãl meu a stat lângã mine tot timpul în care am fost internat în spitalul Bagdasar din Bucuresti.

Când ti-ai dat seama cã nu o sã îti mai revii poate niciodatã?

Mi-am dat seama cã nu o sã îmi mai revin la sala de sport când am vazut cât de greu se fãceau exercitiile fizice si am întâlnit personae în scaunul cu rotile dupã un an sau doi de la operatie. În acele momente m-am descurajat pentru cã stiam cã mã asteapta o situatie asemãnãtoare.

Cum te vedeai pe tine în acele momente?

Faptul cã am fost o persoanã activã m-a fãcut sã îmi fie greu sã stau în spital tintuit într-un pat. Am stat la orizontalã mai bine de o lunã. Nu aveam somn, deasupra usii din salon era un ceas. Tin minte cã numãram secundele. Nu dormeam mai mult de o orã sau douã pe noapte.

Ce s-a întâmplat dupã ce ai iesit din spital?

Dupa cele trei luni petrecute în Bucuresti, au mai urmat douã luni petrecute la un spital de recuperare din Mangalia. Am ajuns practic înapoi la mare unde am fãcut exercitii pentru recuperare. Dupã cele douã luni petrecute în Mangalia, am ajuns acasã dupa cinci luni în loc de cinci zile de vacantã.

Când am ajuns acasã am fost foarte afectat si îmi petreceam majoritatea timpului uitându-ma la televizor pentru cã nu îmi mai doream altceva decât sã treacã timpul.
Am fost înconjurat cu dragoste de familia mea si de prietenii mei care m-au ajutat ori de câte ori am avut nevoie. Mã bucuram pentru vizite, dar dupã ce ei pleacau si venea noaptea nu puteam sã adorm, ci mã gândeam la cum a fost viata mea înainte si cum ar fi fost viata mea dacã as fi fost sãnãtos.

În acele momente grele pentru viata ta, cum priveai spre viitor?

Eram asa de disperat în acele momente încât nu mã mai interesa si nu mai priveam spre viitor. Practic, nu mai consideram cã meritã sã trãiesc în acea situatie. Eram disperat, supãrat si mã vedeam neputincios. Asta ma fãcea sã mã simt inutil si nu mai credeam cã meritã sã trãiesc. Pe parcursul timpului acesta, gândirea mi s-a agravat. De câteva ori am spus cã nu mai meritã sã trãiesc. Zbieram, dãdeam cu mâinile cum puteam. Aveam nervi si uneori nu mã puteam controla.

Dupã o lunã am fost internat trei sãptãmâni la Alba Iulia pentru recuperare, apoi trei saptamâni la o clinica în Baile Felix. În iulie 1998 tata a decedat dupã ce s-a constatat cã are cancer la plãmâni. Aceastã situatie mi-a dat viata peste cap si mai tare. Cu totii am fost foarte afectati, tata a murit cu gândul la mine. Dumnezeu însã a fost cu noi si am trecut peste momentele dificile.

As vrea ca continuare sã ne vorbesti despre întoarcerea ta la Dumnezeu!

În acelasi an am mers la Cluj la recuperare. O verisoarã de-a mamei care mergea la biserica baptistã venea sã mã viziteze. Ea îmi mai spunea câte ceva despre Dumnezeu. Îmi aduc aminte cã spuneam cã nu existã Dumnezeu pentru cã dacã ar fi existat nu ar fi îngãduit atâta suferintã. Mama mea încerca sã mã linisteascã însã eu continuam sã spun cu voce tare cã Dumnezeu nu existã. Dupã un timp verisoara mamei mi-a spus de o familie care are o fatã cu un handicap si care vrea sã vinã sã mã viziteze. Am aceptat. Acesti oameni mi-au spus de Dumnezeu, fetita m-a tinut de mânã, mi-a recitat psalmi si s-a rugat pentru mine. Tin minte cã i-am ascultat fãrã sã îmi fie jenã de cei din salon. Atunci a fost prima datã când am auzit vorbindu-se de Dumnezeu într-un mod clar si pe întelesul meu. Pe fetitã o cheama Beky – are tipãritã o carte – si ea avea 12 ani. Ei mi-au dãruit o carte cu Joni Erickson Tada si citind-o mi-am dat seama cât de asemãnãtoare erau vietile noastre.

A trecut timpul…cum ai ajuns sã Îl cunosti pe Dumnezeu?

Prin niste vecini baptisti. A venit Ionicã Onea, care se ocupa de o lucrare cu persoanele cu handicap. Acest om a avut multã rãbdare cu mine, venind în mod regulat sã îmi spunã de Dumnezeu si sã se roage pentru mine. Timp de ani de zile nu am putut sã mã rog si sã iau nici o decizie în ceea ce priveste relatia mea cu Dumnezeu dovadã a faptului cã m-am botezat dupa cinci ani de la accident. Mi-au trebuit practic câtiva ani sã încep sã înteleg de ce sunt asa si ce trebuie sã fac. Am început sã îmi doresc în 2002 sã merg la bisericã pentru a veda cum este. Schimarea mea a fost una lentã si a durat câtiva ani. Eu citeam cãrti…am început sã citesc Biblia si sã înteleg cã viata mea nu e bunã, cã nu sunt pe un drum bun, cã trebuie sã schimb anumite lucruri în viata mea. Am înteles cã Dumnezeu îngãduie în viata oamenilor anumite lucruri…am început sã mã rog împreunã cu fratele Onea, iar apoi singur si asa am vãzut si am simtit cum viata mea se schimba. Mergeam la bisericã unde eram impresionat de numãrul mare de tineri care mergeau acolo. Pare surprinzãtor, dar am avut unele împotriviri din partea familiei mele care nu era de acord cu alegerea mea.

Cum te-ai hotãrât sã te botezi?

Am fost la un botez la Biserica Baptistã Cetatea din Alba Iulia si acolo am vãzut oameni îmbrãcati în haine albe care au spus cum Dumnezeu le-a schimbat viata. Dupã un an de la acel eveniment, pe 29 septembrie 2002, când ar fi trebuit sã fie ziua de nastere a tatãlui meu, am hotãrât sã mã botez.

La botez ai depus o mãrturie ce a socat si a uimit întreaga audientã…atunci ai fãcut urmãtoarea afirmatie: ”Nu as da viata pe care am avut-o înainte pe viata care o am acum”. Îti menti aceastã afirmatie si acum dupã sapte ani de la botez?

Da! Am spus cã nu dau viata mea de acum pe cea dinaintea accidentului. Îmi sustin aceastã afirmatie. Chiar dacã sunt într-un scaun cu rotile si stau pe pat de 12 ani, mã simt împlinit, fericit si spun cu toatã tãria cã nu as putea sã mai trãiesc departe de Dumnezeu. Am mai spus ceva atunci si anume cã nu este nevoie sã ajungã nimeni în situatia mea ca sã se întoarcã la Dumnezeu. Pe mine Dumnezeu m-a mai încercat pânã la accident. Uneori a încercat sã îmi schimbe viata, însã eu nu am ascultat. Cred cã în cazul meu nu a fost altã solutie decât sã mã aseze într-un pat, dar…sã îmi salveze viata, sã îmi deschidã ochii si sã îmi arate cum trebuie sã trãiesc.

Stiu cã tu, chiar în aceastã situatie, faci anumite lucrãri pentru Dumnezeu. În ce consta aceste lucrãri?

E o bucurie pentru mine cã asa cum sunt, imobilizat la pat, pot lucra ceva singur. Mã simt util lucrând la calculator. Site-urile pe care le-am fãcut au fost fãcute gratis si de asemenea nu o sã lucrez pe bani pentru cã l-am rugat pe Dumnezeu sã mã ajute sã pot face ceva si sã nu fiu ca o legumã. El mi-a dat sansa sã lucrez pe caluculator fãcând site-uri. Lucrez astfel pentru Dumnezeu, fãcând si întretinând diferite situri crestine si vorbind prin intermediul interenetului despre Dumnezeu cu diferiti oameni.

În viitor mi-ar placea sã lucrez cu persoane cu dizabilitati. Sunt multi care nu mai vãd nici un rost în aceastã viatã.

Stiu cã mâinile îti sunt afectate de paralizie si cã degetele nu le poti folosi. Cum reusesti sã te descurci?

Pãi…scriu cu podul palmei de la mâna stângã, iar când folosesc mouse-ul, pun mâna dreaptã pe mouse si misc cu ea – aceastã mânã este mai afectatã de paralizie – si cu podul palmei de la mânã stângã dau click.

Multi tineri vãd sãnãtatea ca ceva normal, faptul cã pot merge , cã pot auzi sau vorbi…cred ca e ceva ce le apartine. Ce le transmiti acestor tineri?

Cât esti tânãr ai impresia cã ti se cuvine sã fi sãnãtos, dar nu e chiar asa. Am cunoscut multi tineri cu afectiuni grave de sãnãtate, dar care nu si-au pierdut încrederea în Dumnezeu. Sfãtuiesc tinerii sã vadã viata ca un dar si sã stea aproape de Dumnezeu.

Îi provoc pe cei ce citesc acest interviu sã caute sã se implice mai mult…la bisericã, la scoalã si în familie…sã trãiascã frumos, sã aiba acel caracter plãcut si deschis. Sã se vadã faptele mai mult decât vorbele si sã fie sensibili la nevoile celor din jur.

As dori ca pe finalul acestui interviu sã le transmiti ceva celor care au probleme de sãnãtate.

Le spun cã orice s-ar întâmpla în viata lor sã nu îsi piardã încrederea în Dumnezeu pentru cã El e real! Ne cunoaste problemele si orice ar fi nu trebuie sã ne îndepãrtãm de El. Ni se întâmplã sã trecem prin probleme, însã orice s-ar întâmpla nu trebuie sã ne lãsãm de Dumnezeu pentru cã doar El ne dã pace, sperantã si siguranta mântuirii.

Florin Lupean

Sursa: Flacara inchinarii
Add Comment